Punctele cheie ale terapiei cognitiv-comportamentale pentru controlul anxietăţii 1. Pacientul trebuie să înţeleagă mecanismele fiziologice şi psihologice care stau la baza declanşării şi fixării unor reacţii emoţionale, insistându-se asupra ideii că sistemul nervos vegetativ poate fi condiţionat să reacţioneze la stimulii nonanxiogeni prin manifestări fiziologice specifice de teamă şi că aceste reacţii au un caracter automat. Aşa cum omul poate să înveţe să reacţioneze în plan fiziologic la ameninţări imaginare, el poate fi şi dezvăţat de aceasta.

2. Pacientul trebuie să conştientizeze modul în care a ’’ învăţat’’ să se teamă:

–  prin învăţare directă, care înseamnă că subiectul a trecut el însuşi prin experienţe negative legate de situaţiile respective (de pildă, a ramas blocat în lift), a auzit despre posibilitatea ca aceasta să se producă (a aflat despre accidente de metrou) sau a avut un model extern (o altă persoană care se temea de situaţia respectivă).

– prin generalizare, în sensul că emoţia negativă are tendinţa de a se extinde şi asupra altor situaţii similare (un copil care se teme de autoritatea parentală se va teme de orice autoritate: profesor, poliţist).

 

Fensterheim şi Baer (1977) subliniază că nu toate reacţiile de teamă au un caracter dobandit prin învăţare, unele din aceste reacţii fiind ereditare. Astfel, teama de zgomote puternice, de obiecte necunoscute, de animale mari, de întuneric, de străini etc. este prezentă la aproape toţi copiii şi descreşte către varsta de 4 ani. Aceste frici infantile dispar de regulă de la sine, cu excepţia situaţiei în care subiectul învaţă un anumit lucru care îi va menţine teama. De pildă, o experienţă neplacută avută în întuneric poate menţine activă teama de întuneric chiar şi la adult.

Clinicienii afimă că unele atacuri de panică pot apărea brusc, fără un motiv evident, iar mai târziu pacientul va învăţa să asocieze declanşarea atacului de panică cu situaţia în care aceasta s-a declanşat pentru prima oară.

3. Subiectul trebuie să conştientizeze şi modul în care acţiunile sale îi menţin trează reacţia de panică şi îi influenţează stilul de viaţă:

a)    persoana abandonează, iese din situaţia care o sperie (o persoană care manifestă teama  de a merge cu metroul, va utiliza autobuzul);

b)    subiectul intră în situaţia anxiogenă, dar iese din ea cât poate de repede, fără a mai aştepta ca teama să descrească (o persoană cu teamă de întuneric intră într-o camera întunecoasă, dar iese cat poate de repede de acolo sau aprinde lumina);

c)    ori de cate ori se gândeşte la situaţia care îi provoacă anxietate, subiectul îşi inchipuie tot ce este mai rău (în metrou poate avea loc o explozie);

d)    persoana se bazează în permanenţă pe ceilalţi pentru a preveni producerea situaţiei anxiogene sau pentru a o depăşi (subiectul  foloseşte liftul doar însoţit de unul dintre membrii familiei sau de un vecin);

e)    în situaţia anxiogenă subiectul pierde controlul asupra propriilor gânduri; în astfel de cazuri, el poate distorsiona evenimentele prin raţionalizare (“câinii sunt purtători de microbi”) sau, în loc sa prevadă dezastrele posibile, se concentrează asupra unor detalii referitoare la consecinţele situaţiei pentru sine şi pentru ceilalţi;

f)     subiectul intră în situatia anxiogenă, dar se concentrează atât de puternic asupra stării de teamă încât nu mai poate face faţă în mod adecvat sItuaţiei;

g)    persoana disimulează teama (o persoană cu frica de înălţime, găseşte mereu pretexte pentru a nu folosi telecabina, nerecunoscându-şi în mod deschis frica);

4.   Pacientul trebuie să identifice şi legătura dintre intensitatea trăirii anxioase şi gradul lor de autocontrol. Astfel, la persoanele care nu trăiesc un nivel prea ridicat de anxietate, dar au un autocontrol scăzut, teama va persista mai mult timp decât la persoanele cu anxietate puternică, dar cu autocontrol mai bun. Cele mai mari probleme le ridică subiecţii cu nivel ridicat de anxietate şi nivel redus al autocontrolului.

Terapia comportamentală de control al anxietăţii are deci ca obiectiv reducerea anxietăţii şi creşterea gradului de autocontrol al persoanei.

O altă modalitate de luptă impotriva anxietăţii şi fobiilor o reprezintă relaxarea, care îi ajută pe oameni să-şi demonstreze că ţin sub control simptomele lor.

Peveler şi Johnson (1986) au demonstrat şi faptul că relaxarea creşte gradul de accesibilitate a informaţiilor pozitive în memoria pacientului şi facilitează găsirea unor alternative la gândurile anxiogene.

Relaxarea se instalează prin:

  • realizarea planificată a unor activităţi care îi fac plăcere subiectului;
  • pauze planificate în cadrul unor programe încărcate;
  • practicarea unor tehnici standardizate de relaxare.

Indiferent ce tehnică de relaxare se alege, aceasta trebuie practicată până când devine deprindere utilizată nu doar acasă, în fotoliu, ci şi în situaţiile de viaţă. Nu este suficient ca subiectul să aibă abilitatea de a se relaxa. Acesta trebuie să fie capabil să se relaxeze în mod deliberat, mai exact să stăpânească tehnica de relaxare şi s-o utilizeze şi în situaţiiile specifice care îl sperie.

Fensterheim şi Jean Baer (1977) propun subiecţilor interesaţi de învăţarea programului de relaxare să răspundă la unele întrebări menite să clarifice anumite aspecte legate de această tehnică terapeutică:

–  Aveţi cumva o predispoziţie înnăscută de a fi încordat? Probabil că sistemul dumneavoastră nervos este mai iritabil decât al altor persoane. Datorită unor caracteristici moştenite, reactionaţi la stres mai rapid decât alţi oameni.

–  Aveţi cumva concepţii greşite cu privire la relaxare?

  • Poate consideraţi în mod eronat că un nivel ridicat de supraîncordare vă face să lucraţi mai bine şi mai eficient.
  • Nu cumva utilizaţi supraîncordarea ca pe o platoşă de apărare? Unii oameni sunt convinşi că dacă se vor relaxa, vor deveni mai vulnerabili şi vor fi mai uşor loviţi de ceilalţi.
  • Nu cumva utilizaţi supraîncordarea ca pe o “poliţă de asigurare”? Există persoane care pun în acţiune un fel de gândire magică, spunându-şi mereu în gand: “dacă mă îngrijorez şi sufăr anticipat, lucrul de care mă tem cel mai tare nu se va petrece!” .

– Oare nu cumva sunteţi incapabil să vă reduceţi starea de supraîncordare datorită unor suferinţe de natură fizică?

– Nu este supraîncordarea dumneavoastră o deprindere învăţată? Aţi trecut prin situaţii dificile, dar în prezent motivele încordării au dispărut; aceasta persistă pentru că v-aţi obişnuit  să vă comportaţi în acest mod.

–  Poate că nu aveţi cunoştinţe şi deprinderi necesare pentru a fi capabil să vă relaxati? În locul deprinderilor de relaxare v-aţi format unele strategii înlocuitoare, cu caracter indirect, cum ar fi: distragerea (priviţi la televizor sau mancaţi prea mult), orientarea spre sarcină (vă implicaţi în diverse activităţi), căutarea unor condiţii propice relaxării sau evitarea.

–  Utilizaţi mai curând modul de gândire de tip aristotelian decât pe cel de tip galilean?

– Vă simţiţi neajutoraţi în faţa tensiunilor?

–  Aveţi cumva ceea ce se numeşte “fobie de relaxare” ?

Există indivizi care au o teamă nejustificată de a se relaxa. Aceştia sunt atât de obişnuiţi cu starea de tensiune, încât atunci când trăiesc o stare de relaxare sunt cuprinşi de teama că îşi vor pierde identitatea sau autocontrolul. Încercând să-şi răspundă la aceste întrebări, subiectul poate să devină conştient de motivele care îl fac să evite relaxarea.

 

psiholog  Mircea Reslescu

www.psiholog-alterego.ro

0744.501.378